SCRISOARE DESCHISĂ
CĂTRE
CONSILIUL NAȚIONAL AL RECTORILOR,
Motto: sfârșitul anului 2022 găsește România în fața
unui atac de un nivel nemaiîntâlnit la adresa
educației și cercetării științifice
Deși sunt declarate domenii strategice, învățământul superior și cercetarea științifică sunt în realitate zone obscure, cu o evoluție descendentă, teritorii controlate în sistem feudal de grupări transpartinice cu origini în structurile de forță și nomenclatura regimului totalitar. România își asumă și documentele elaborate la nivel european, conform cărora educația, cercetarea și inovarea reprezintă factori cheie în contracararea efectelor crizei și asigurarea unui viitor durabil în Europa.
Deja știm că toate acestea se întamplă doar pe hârtie, obiectivele și strategiile personajelor și grupurilor cheie sunt altele.
De peste 15 ani se intentioneaza forțarea absorbției institutelor naționale de cercetare de către universități, demers început de distrugatoarea invatamantului romanesc, Ecaterina Andronescu. Guvernările succesive, indiferent de orientarea politică, urmăresc aceasta subordonare invocând, ca de obicei, ”mai binele” cercetării și învățământului. Din acest an lucrurile se complică, pe fir intră și primăriile și consiliile locale, vor și ei o bucățică din patrimoniul imobiliar al institutelor naționale, lăsate fără apărare în fața avansului ”dezvoltatorilor imobiliari” universitari sau locali.
Institutele naționale se află în haos managerial, ele sunt menținute voit de Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării într-o zonă de ambiguitate funcțională. Mai marii ministerului recunosc că institutele naționale sunt instituții publice, așa cum confirmă și zeci de sentințe judecătorești, dar comunică permanent altceva și mai au puțin să le catalogheze ca fiind entități private. Nicăieri în lume, cu excepția institutelor naționale de cercetare românești, nu există situația anormală în care institute de cercetare finanțate din fonduri publice să iși stabilească intern grilele de salarizare, fără participarea ministerului, contrar legii și să fie atât de bine protejate de autoritatea de stat. Organizarea institutului, administrarea sa, obligațiile de a depune declarații de avere și de interese la Agentia Nationala de Integritate dovedesc faptic că institutul de cercetare ESTE instituție publică, doar până la salarii. Când vine vorba despre salariile exorbitante ale directorilor de institute și ale găștilor care îi înconjoară, instituția publică dispare, în mod inexplicabil.
Ce au în comun Institutul național de cercetare, Universitatea și Primăria?
Care este motivatia interesului pentru care guvernanții DORESC ”integrarea voluntară” a institutelor naționale în universități sau ”înfrățirea” cu primăriile?
Este bine ca opinia publică și societatea civilă să cunoască faptul că dl Mihnea Costoiu, rector al Universității Politehnica București, s-a prezentat la Institutul de Științe Spațiale pentru a discuta o astfel de absorbție, fără să aibă un temei legal, doar în baza unui Proiect de lege aflat în dezbatere publică.
Mai mult chiar: întregul Senat universitar al Politehnicii bucureștene a votat favorabil aceasta fuziune ?!?!
Lucrurile sunt și mai complicate când încercăm să ne imaginăm scenariul pe care și-l propune Politehnica bucureșteană. În universități Senatul universitar este autoritatea supremă! Dacă un institut de cercetare ar intra ÎN SUBORDINEA unei universități atunci ar trebui să respecte toate deciziile Senatului universitar. Deși institutul si-ar pastra personalitatea juridică, devenind o subunitate a instituției universitare, menținerea unui consiliu de administrație este o aberație juridică, de fapt conducerea institutului ar fi subordonată în decizii Senatului universitar unde cercetătorii nu au reprezentanți. În viziunea MCID, acest lucru nu contează pentru că cercetătorii nu sunt menționați niciunde în proiectul de lege, totul este o afacere politică gestionată prin cei numiți politic la conducerile Institutelor naționale astăzi. Ei decid, cercetătorii nu au nicio posibilitate legală de a participa la decizia care le afectează viitorul.
Aberațiile legale continuă, despre integrarea “voluntară” a institutelor, sub rezerva Hotărârii Senatului universitar anterior menționat, putem spune ca este o aberație, de la bun început. Consiliul de Administrație al unui institut NU are in atributii o astfel de inițiativă, prin urmare numai la Minister se poate stabili “voluntariatul”, prin mandat expres dat membrilor CA.
CE AȘTEPTĂRI ARE SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ DE LA UNIVERSITĂȚI?
Își dorește un transfer de cunoaștere, de la profesor la student, la cel mai înalt nivel, unul superior cu adevărat.
CE OBȚINEM ÎN REALITATE DE LA UNIVERSITĂȚI?
Probabil că opinia publică a înțeles ca universitățile au transformat atributul autonomiei universitare într-o politică internă a bunului plac și instituții de invatamant superior într-o structura feudală, unde Rectorul este Nobilul spațiului universitar și vatafii se afla la loc de cinste în structurile interne de conducere.
Învățământul universitar ignora în totalitate nevoile studentului, studenții și părinții lor îi identifică pe universitari drept parazitii care compromit sau chiar sufoca viitorul studenților, al întregii societăți. De ani de zile, incepand cu Primul Ministru Victor Ponta și terminand cu actualul Prim Ministru Nicolae Ciucă, avem în fruntea executivului modelul oportunistului politic, incompetent prin definiție, care are nevoie de ”ceva la mână” care să îl declare competent. Universitățile au servit aceste documente parveniților politic, i-au făcut doctori, le-au dat cel mai înalt titlu academic. Frauda academică semnalată la varful executivului românesc transmite un mesaj cât se poate de clar societății românești în ansamblu: facultatea este o mare pacaleala dacă scoala doctorală “produce” astfel de fraude intelectuale.
Nu are niciun rost sa ne miram ca absolvenții de top ai învățământului preuniversitar se orientează către învățământul superior European, convinși fiind că aici nu au nicio șansă să se facă remarcați sau să învețe ceva relevant.
Facultatea “se face” astăzi doar cu buletinul: te înscrii la facultate și după trei ani ai diploma asigurata. O nimica toata!
NIVELUL CUNOȘTINȚELOR ABSOLVENTULUI UNIVERSITAR ESTE EXTREM DE SCĂZUT
Angajatorii își doresc “astăzi” absolvenți să aibă măcar nivelul de pregatire al unui tehnician de “ieri”. Nu prea găsesc astfel de absolvenți. Cercetarea științifică de unde să recruteze personal?
Motivatia studentului, viitor absolvent cu un loc de muncă garantat unde să valorifice efectiv cunoștințele acumulate, a încetat să existe.
POLITICA DE RESURSE UMANE.
CUMETRIA este cuvantul care guvernează serviciile de resurse umane ale universităților. Goana după cel mai înalt titlu didactic universitar este motivat exclusiv financiar, nu profesional. Cei mai nepregătiți profesori universitari dețin aceste titluri mai degrabă datorită unei conjuncturi favorabile și nu ca urmare a unei îndelungate și prolifice cariere.
Sigur că în aceste condiții studentul primește cursuri învechite, copiate de la predecesori sau, de ce nu, rămase de la pensionari. Cursurile ajung sa fie anacronice, inutile, lipsite de o elementară noutate, exact amestecul necesar pentru a garanta distrugerea absolventului.
Universitățile nu sunt ceea ce se declara și au pretenția nejustificată de a fi. Dimpotriva! Au devenit inchistate și izolate, pentru a asigura astfel supraviețuirea clanurilor constituite numai după interese proprii sau de grup.
MINISTERUL EDUCAȚIEI
Este pur și simplu indiferent în fața penalizării derapajelor comise de universitari.
Protecția complice asigurată la cel mai înalt nivel contribuie la dezastrul savârșit în numele și pentru “autonomia universitară” care permite reglementări interne situate deasupra legii. Fără acceptul tacit al ministrului și ministerului, nimic din toate cele ce se intampla in universități nu ar fi posibil. Cunoaștem situații în care Corpul de Control al Ministrului, aflat în misiune, nu a avut acces la un dosar personal al unui angajat universitar.
Nici măcar Ministrul NU poate trece de autonomia universitară! Sau poate dar …?
În fața acestor condiții reale, orice forma a Legii Educației este inutilă de facto. Legile Cîmpeanu nu sunt altceva decât transformarea în norme legale a elementelor de cumetrie, slăbirea controlului și întărirea monopolului local prin autonomia universitară niciunde definită.
Este ușor de înțeles și pofta rectorilor de a stăpâni universitățile la nesfarsit, fără limitarea actuala la numai doua mandate, “Rectorii cei mai Destepti” exercitandu-și funcția chiar trei mandate consecutive, speculând legea.
Cei care se împotrivesc prin critici fățise, reclamații, sesizări ale instituțiilor statului sunt marginalizati, pedepsiți sau chiar eliminați din sistem ca necorespunzători, fie ca urmare a reorganizării sau a propunerilor avansate de comisii de disciplina organizate în interesul Rectorului.
Un caz aparte este cel semnalat de Dr. Cutui Mihaela, avertizor de integritate, purtător de cuvânt și vicepreședinte al CMS TIMIS, care alături de un grup de colegi, medici stomatologi din Timiș, au fost supuși abuzurilor d-nei dr. Ionescu Ecaterina, actualmente prorector la UMF Carol Davila București, pentru faptul că au făcut public faptele de înșelăciune în formă continuată, tolerate de 15 ani. Este vorba tot despre un plagiat!
Și în acest caz, ca și în celelalte, doamna dr.Ionescu Ecaterina se “bucura” de protectia instituțiilor statului care se întrec în a tergiversa și a-și pasa responsabilitatea rezolvării legale a situației, situându-se într-o situație neplacută de complicitate.
Legile educației și cercetării nu pot urma în totalitate căi separate de dezbatere și apoi să contopim cercetarea în universități și să ne imaginăm că lucrurile vor funcționa. Cel mai elocvent exemplu de disipare a controlului asupra imposturii academice este funcționarea în paralel a cercetării științifice universitare de restul cercetării științifice, existența a două legi care vorbesc despre etică și despre patru organisme care ar trebui să vegheze la integritatea academică. Comisia de etică universitară, CEMU, ambele reglementate de legea educației și Consiliul Național de Etică reglementat de legea eticii în cercetare își pasează între ele responsabilitatea analizei sesizărilor de fraudă în timp ce persoane cu titluri didactice obținute prin fraudă continuă activitatea didactică de ”excepție” și chiar sunt membri în CNATDCU, a patra entitate care trebuie să garanteze integritatea academică.
Cu o asemenea structură a învățământului superior și a cercetării științifice nu poți ține pasul cu Europa, cu lumea. Este nevoie de debaronizarea urgentă a domeniilor, delimitarea clară a autonomiei universitare, transparentizarea întregii activități administrative, de resurse umane, economice a universităților, aderarea la normele de organizare și salarizare practicate de restul țărilor UE în domeniul cercetării, creșterea rolului specialiștilor în politicile domeniilor și eliminarea imposturii academice din sistem, începând cu persoanele cu funcții de conducere. Nu se poate construi pe o fundație putredă, asanarea morala a învățământului și cercetării științifice trebuie și reprezinte firul roșu al oricăror pachete legislative se doresc a fi propuse.
Comentarii